Privind peste umar, realizez ca ti-am dat toate atuurile lasandu-te sa ma distrugi sperand insa ca nu o vei face...Acum, mi-e greu sa te iubesc si sa ma distrug pe mine cu fiecare clipa...mi-e teama sa ma privesc adanc in suflet pentru ca stiu ca-i sisific de dus tot ce e acolo...Dar stii ce? Cand ai inima franta si strivita in picioare esti mult mai puternic pentru ca nu mai ai nimic de pierdut, absolut NIMIC !!! Viata? E o mare pacaleala...O ai si atat...O ai cat iti e dat si mergi pe firul ei cat a fost tesut la nastere. Nu poti sti. Important este insa cum pasesti. E fragil echilibrul...Sa nu ai regrete...sa nu ai intrebari de genul ,,ce-ar fi fost daca?''...Sa treci din plin prin valurile ei si sa pasesti inainte pe dig...neabatut....neobosit...SA TRAIESTI...SA FI VIU....Chiar daca asta inseamna sa plangi...sa suferi...sa iubesti...sa razi....sa gusti franturi de fericire...sa iei in plin piept tot amalgamul trairilor de la + pana la - infinit si inapoi... Tesem fir...Facem planuri de viata...de viitor...Ne croim destine...Furnici sau albine tindem sa devenim fluturi...Alegem a fi de zi sau de noapte sau ne lasam in voia intamplarii...Nu ne oprim trecerea si, in curgerea lui, timpul, ne croseteaza oarecum destinul in care, constiinciosi, noi, facem inflorituri - mai mici sau mai mari - facem piruete...bucle - mai strambe sau ronde...haotic sau circular...cerebral sau nu... Ne acceptam, ne asumam sau nu destinul. De dat vina pe altii pentru esecurile noastre e bine sa lasam in seama altora. Noi suntem atenti la dig... la valuri...la ceata...pasim cu ochii tinta spre far...tinem strans in pumn tot ce ne-a mai ramas... tot ce-a fost...ce-ar fi putut fi...ce este...Undeva...Candva...la capat de drum, din inaltul, prea mult inaltul poverii de a fi OM, le vom elibera in cele patru vanturi pe ele, iluziile, visele, sperantele, dorintele...pe NOI...Vom deschide pumnul strans in dreptul inimii si printre degete-petale se vor risipi in neant...  

 N.S. ( 13 februarie 2010, h: 05.59 )