...De ce sufletul ti-l ia cine nu are nevoie de el? De ce nu putem pur si simplu sa ne lasam iubiti? Sa-i acceptam pe cei care ne iubesc si atat? De ce alegem sa iubim in van? De ce? Niciodata Pastele n-a fost atat de lipsit de farmecul asteptarii lui...de semnificatii..Doar gesturi mecanice, pregatiri pascale si atat. Fara fior...fara expectatii...fara piosenia si sfiala aceea a sentimentului religios poate aservit realului, cotidianului, religiozitatii de parada agresiv promovata, religie ce-si pierde atributul sacrului amestecandu-se cu profanul...religie implicata politic, aservita banului si interesului, religie devenita comert...pe fata...Cauti piosenia trecutului, bucuria de a acorda putin timp sufletului, celor sfinte insa nu reusesti...Altadata abia asteptam...Acum totul a fost doar un ritual executat mecanic, fara implicare, doar pentru ca trebuie...pentru ca ,,asa trebuie''... Imi caut linistea si nu o gasesc...Sisific urc Golgota noptilor de nesomn si plans. Bravez...Mii de intrebari...de temeri...de asteptari, de cautari, de lupta cu realul si visul, cu dorintele si secaciunea posibilitatii de a le realiza...dar si cu lupta inversunata, cu nepredarea, nedezertarea...Un om normal ar sta ,,o leaca'' ...putin stramb...apoi drept...si iar stramb...si abia dupa aceea ar judeca toata nebunia asta in care ma arunc in disperare alergand dupa o himera..himera unui motiv de a fi multumita si impacata in suflet...Oare voi reusi? Si , indiferent de ce si cum va fi, voi fi totusi multumita...linistita....impacata ? Sau iar voi dori altceva? Voi alerga dupa o alta Mecca iluzie a fericirii? Oare de ce noi oamenii ne dorim intotdeauna ceea ce nu putem avea? De ce alergam dupa praf de inchipuire dorind sa atingem astfel fericirea? De ce ne irosim in atatea cautari? De ce ne zdrobim iluziile in alte atatea ,,gasiri''...regasiri?... Eu...nu mai am nimic de pierdut...Sunt doar o inima franta ce incearca sa mearga mai departe impacandu-se cu zborul solitar...cu fatidicul ,,,ce-i e dat''...si ,,nu le poti avea pe toate''...Ce simt eu? ...Deja nu mai conteaza ce simt ! Ce-am pierdut? La ce renunt in saga cautarii mele perpetue? De ce ranesti in cale fara sa vrei? de ce nu-i putem face fericiti pe cei care nu asteapta decat un gest, un zambet de la noi? Ei s-ar multumi cu atat de putin doar sa fii in preajma lor. Te-ai luptat sa-i tii oarecum la distanta, sa nu le dai sperante, sa tii drept drumul si ei? ei ce fac? ...
      ...Se-ndragostesc de cine nu trebuie ! Un indragostit poate fi crud...poate rasuci lama pumnalului in inima ta si o face adanc, tot mai adanc...Egoismul celui ce te iubeste..Ce poate sa doara mai tare decat zbuciumul si declaratiile cuiva drag dar nu iubit? E drept ca am un har, acela de a ma baga dintr-o incurcatura in una si mai mare...Cum sa-i spui celui ce-ti pune la picioare lumea lui, sufletul lui doar pentru a-i fi aproape...care-ti spune ca...a vrut...a incercat sa te uite...dar ca fara tine lumea lui e pustie si nu are sens...ca te vrea inapoi...ca-i lipsesti...ca te iubeste...etc...Cum sa-i spui cinic: - Da, am tot ce-mi trebuie langa tine....Da, si in Paris sunt universitati si programe de masterat si doctorat...Da, stiu ca vrei sa ma faci fericita, vrei sa-mi porti de grija...dar eu...eu nu ma pot lasa iubita asa....eu nu pot accepta sacrificiul tau pentru ca...nu te iubesc....nu simt nimic mai mult decat duiosia pe care o simti pentru un prieten drag...Nu te iubesc...nu te pot iubi...nu simt niciun frison in preajma ta...Nu-i decat camaraderie si pe asta nu poti construi o relatie, un cuplu...Nu Eu...Asa ca...aleg sa plec singura in necunoscut, intre ,,adio'' si ,,nicaieri'' cautand himeric fericirea. Aleg zbucium perpetuu, continua cautare a ce?...A unui ,,ce'' iluzoriu poate ! N-am vrut sa te indragostesti de mine...am facut tot ce am putut ca sa evit asta, ti-am spus adevarul si ce drum am ales insa tu nu ai ascultat...si acum? Ma iubesti...Vibrezi la un gest al meu...un zambet...Eu...nu ! Vegheati de cei patru ingeri din Sacre Coeur, in tacerea reculegerii ne doream fiecare altceva...Eu - zborul spre Cerul meu aproape, zbor solitar si renuntari asumate...Tu - final de zbucium si un suflet aproape, pentru mine...Ironia sortii... Nicio avere din lume nu ma poate face sa stau langa cineva care nu-mi poate face sufletul sa vibreze...a carui privire doar sa ma faca sa-mi tresalte inima...a carui atingere sa nu-mi aduca fiorul golului in stomac...Nu pot trai fad, fara vulcanul acela de sentimente si senzatii. Odata trezit, e greu...Oricat ar dormi, eruptia e imprevizibila. Cand ai simtit atatea culori si acorduri nu mai poti fi tu doar ignorandu-te si acceptand sa te lasi iubita...Te-ai injosi...te-ai irosi..te-ai vesteji...Ai muri incet, sufocata de o dragoste careia nu-i poti raspunde pentru ca nu-ti spune nimic...simturile, corpul, creierul, tu nu-i poti raspunde nici macar printr-o amarata de vibratie...lipseste chimia aceea... tactilul, palpabilul, olfactivul..nu-si regasesc corespondentele...Si atunci? daca ecoul se sparge de peretii goi nu te condamni doar pe tine ci si pe el. Sa accepti stiind ca nu-l poti face fericit...ca nu poti fi fericita total cu el? Cat sa mimezi fericirea? Sa minti? Sa simulezi? Sa te minti? Mai bine nu ! De ce e asa greu? De ce mie imi e asa greu?
                                                
N.S. ( 3 aprilie 2010)