11 august 2010

      N-am sa inteleg niciodata gestul de a face toate eforturile pentru a castiga sufletul, dragostea cuiva doar pentru un simplu capriciu stiind ca oricum il vei strivi sub carambul bocancului ca pe un muc de tigara. La ce bun sa-l ai pe celalalt in totalitate, trup si suflet, doar pentru a-l distruge dupa satisfacerea curiozitatii ?
       Ce sa faci atunci cand de dupa perdeaua unui zambet afisat privesti adanc in suflet ? Cum sa tii echilibrul cu toata durerea aia stransa acolo ? Incerci compensatoriu sa-ti propui atingerea unor vise sperand sa aline trecerea si sa aduca un strop de uitare. Apoi descoperi ca, orice-ai face, prapastia din suflet e acolo…intacta. Uneori se adanceste, alteori reusesti sa-i mentii starea de fapt. De estompat nici gand. Cu zambet pe buze tarasti dupa tine o inima cimitir.


N.S.